Interviu

„- Ce făceau oamenii cu bani pe vremea dumneavoastră?

- Era un machedon în Brăila, nea Hagi Sima, care avea pe Regală un salon de dans. Avea un parchet lustruit de-ţi făceai mustaţa în el. Era o formaţie care cânta. Am cântat şi eu acolo. Tinerii veneau acolo, dansau. Pe vremea aceea toţi oamenii aveau două batiste: una în care îşi suflau nasul şi una cu care se ştergeau de transpiraţie. Când veneai la salon trebuia să ai trei batiste. A treia era cumpărată de la Coco Chanel, care avea reprezentanţă aici, în Brăila. De acolo cumpărai batiste parfumate. Şi ca să vezi ce era oraşul ăsta! La salon, băieţii scoteau batista aia parfumată - ţin-te bine să nu cazi - şi-o puneau pe mână, ca să nu simtă fata uşoara transpiraţie a mâinii. S-o strângi, să-i atingi ţâţele era o mitocănie care nu exista nici în Comorofca. Se ţinea distanţa. Acest Hagi Sima avea salonul între Plevna şi Ştefan cel Mare, la etaj, pe Regala. El locuia pe Plevna şi dădea tuturor caselor de pe strada lui câte un coş de Crăciun plin cu de toate. Dacă aveai copil şi era talentat şi nu mai aveai bani să-l ţii la şcoală, te duceai la Polidor sau la Licandropol şi el îi întreba pe părinţi ce vrea copilul să se facă. Şi îi dădea bani pentru asta, dacă dovedea cu note bune că merită. Dacă unul voia să facă medicină, îl trimitea la Paris. Când se întorcea, îi deschidea şi un cabinet în Brăila, iar toţi acei bani îi dădea înapoi în rate, în vreo 30 de ani. De ce dădea aceşti bani? Ca să prospere oraşul. Şi prospera. Asta era.

- Şi acum nu credeţi că mai e posibil aşa ceva?

- Nu, pentru că mitocanul român nu cunoaşte aceste lucruri. El ştie să mănânce slănină din borcan, să bea bere, să tragă pârţuri şi să vorbească de Becali şi de fotbal. Acum fiecare om ar trebui ca acolo unde este să facă o muncă cu profit economic, dar să nu treacă nepăsător pe lângă cultură. Când vezi un om nenorocit să-l chemi, să-i dai nişte bani şi să-i spui să nu mai vină două zile. Asta însemnă cultură.

- Dar sunt mulţi care trăiesc din mila publică şi chiar dacă le dai, a doua zi sunt tot acolo.

- Dacă sunt mulţi, atunci vinovaţi sunt cei de la Primărie. Ei trebuie să fie atenţi să nu fie atât de mulţi cei care cerşesc. Dacă nu se poate altfel, chemi pe Fane Spoitoru cu 100 de ţigani care au măşti, să-i liniştească. Eu i-am întrebat pe băieţii lui Fane Spoitoru dacă au curaj să se bată cu ţiganii ăia din Rahova şi mi-au spus: «Nu, nea Johnny, pentru că ăia nu discută. Râd de tine şi bagă sabia. Ne e frică de ei». Fane Spoitoru e un fel de Terente… Eu eram la Dunăre şi am văzut cînd trăgea cu tunul după Terente.

- L-aţi văzut pe Terente?

- O dată, pe terasă, la o grădină. Stătea şi bea cu cineva. L-a recunoscut un trecător. A spus «Uite-l pe Terente!» şi au chemat Poliţia, dar degeaba, el deja plecase. Era lipovean. Era blond, semăna foarte bine cu Jean Marais, era un tip foarte bine.

- De la renumiţii gangsteri ni se trage vorba că suntem un oraş de cuţitari.

- Nu este adevărat. Ăia ne-au făcut de râs.

- Ce şanse are un festival de jazz la Brăila?

- Tu, copilă, orişice fel de manifestare culturală, am zis culturală de-adevăratelea, are şansa de a readuce oraşul, încet, încet, la matca lui. Asta este ultima soluţie.

- Fiecare manifestare culturală serioasă înseamnă bani.

- Şi nu sunt bani, bre?

- La Brăila?

- Da. S-o crezi tu că sîntem săraci. Bani sunt pe unde vrei tu. Totul e să scarmeni unde trebuie chestiunea. Dacă o scarmeni în altă parte, iese un rahat. Trebuie storşi banii cu inteligenţă. Trebuie să-l pui pe ăla cu bani în postură ca pe preşedintele Stancu. Lui îi place chestiunea asta şi trebuie speculată. I-am spus în faţă că noi îl speculăm. Trebuie bătut fierul cât e cald. Cât el vrea să facă treaba asta, noi trebuie să scoatem din el bani.

- Aţi spus că aveam în Brăila reprezentanţă Coco Chanel. Acum nici în România nu mai există aşa ceva, ca să nu mai vorbim de Brăila.

- Pe vremea aceea, pe Regala, se băteau cele mai mari firme din lume să-şi vândă marfa. Şi ţăranii veneau aici şi cumpărau. Viziru a fost primul sat din România care a avut lumină electrică. Acum am trecut cu maşina pe acolo şi am văzut o ruină. Ruşine să le fie! Era un sat din care pleca grâul în toată Europa. La Brăila erau trei, patru cabarete. Erau nişte dansatoare negrese… Curvetul tot îţi arăta carnetul de vizită medicală. Atunci m-am înamorat de Silvia. Când am văzut că avea şi bărbat, mi-a venit rău. Mă duceam la bordel şi când îmi spunea patroana că Silvia mai are doi clienţi, îmi venea rău. Mă înamorasem de ea. Când au văzut că m-am înamorat aşa de rău, m-au dat la Marta şi apoi la alta. Pe Silvia o consideram iubita mea. Nu înţelegeam de ce îl ia şi pe altul în cameră.

- Cînd aţi fost pentru prima dată la… curve?

- La 16 ani. M-a dus Victor, fratele meu mai mare. Marusia, femeia de serviciu, a văzut într-o zi că am făcut în pat o hartă mare, bătrânească. I-a spus mamei, care i-a spus tatălui meu şi el i-a dat bani lui Victor să mă ducă la curve. Atunci m-am îndrăgostit de Silvia. Era 25 de lei. Era mult, dar cum să nu dai ca să o vezi pe Silvia, care era o frumuseţe.

- Care a fost prima afacere pe care aţi făcut-o?

- În clasele primare. Tata a fost la Cernăuţi şi mi-a adus o bilă de cristal mare. Noi jucam bile pe stradă, ca în Franţa. Când am venit cu bila aia a fost un dezastru. Tot cartieru’ a înnebunit. Grecu, colegul meu de bancă, mi-a zis: “Ăştia toţi vor să se joace cu bila ta. Mare prost eşti. Închiriaz-o!”. M-am dus la tata şi i-am spus să mai îmi aducă vreo zece bile. M-a întrebat de ce, i-am spus că vreau să le închiriez. “Gangster nenorocit! Bine, o să-i dau un telefon lui Fredy să-mi mai trimită nişte bile”, aşa mi-a zis tata. Am umplut Brăila cu bile. În Brăila, pe atunci, pentru 5.000 de beţe de chibrit folosite adunate, primeai o pereche de tenişi. Cine avea tenişi era lucru mare. Trebuia legate câte 100 de bucăţi. Dacă adunai şi 150 de cutii de cremă de ghete, le curăţai, le închideai şi le duceai la un centru, primeai o minge de tenis, o pereche de papuci şi o pereche de pantaloni cu bretele. Era lucru mare. Parcă-i văd. Erau albaştri, cu catarame.

- Aţi vîndut şi ziare?

- Da, la “Universul”, dar am dat test. Întâi a trebuit să fiu recomandat. Era ziarul cel mai tare din România. Am fost recomandat de familia Negroponte. Un nepot din acea familie îl cunoştea pe tata şi aşa mi-a dat recomandare. M-au luat, dar eram jegos, aveam mizerie sub unghii, eram murdar. Umblam prin picioarele goale prin port pentru că aşa îmi plăcea, nu pentru că nu aveam haine. Eu nici nu prea dormeam în casă. Dormeam într-o bucătărie. Am vândut două veri şi am fost şi băiat de mingi la Grădina Publică.

- Când mai aveaţi timp şi de muzică?

- Dacă vrei, este timp pentru toate. Tata îmi spunea să nu mai dorm. “Când ai să mori, Răducane, tată, milioane de ani o să ai timp să tot dormi”. Avea dreptate! E o tâmpenie să dormi mult. Ajung opt ore.“

(fragment de interviu oferit in 20 septembrie 2011 ziarului brailean Obiectiv)

Invitaţia de duminică

Mă numesc Popescu Ghenadie Serghei Ianoş Diego Ahmed Vasile Floricel Miodrag.
Părinţii m-au botezat Vasile, sunt singurul lor copil, celelalte prenume a fost pus din dorinţa nasului, a naşei şi a părinţilor acestora, a bunicilor mei, a unui unchi din partea mamei şi a unei mătuşi din partea tatălui, de care vrând nevrând, ai mei au ţinut seama.
Naşii erau tătari din Eforie Nord, se cunoscuseră cu mama şi tata pe vremea lui Ceauşescu, când ai mei mergeau la tratament şi bai de nămol la Techirghiol.
Nasul iubea mult fotbalul şi naşa romanele de dragoste, ceilalţi viaţa în general, aşa că îmi puseseră toate prenumele care le influenţaseră pozitiv viaţa, lucru stabilit acasă la bunicul dinspre mamă după ce băuseră câteva găleţi de vin nou, de bucurie că mă născusem eu.
Deşi am multe prenume, majoritatea prietenilor mei îmi spun Vasile sau Vasi.

Am aproape 50 de ani şi sunt născut în zodia Scorpionului.
Am absolvit Facultatea de Electrotehnica în Bucureşti în anul 1990 şi Liceul Nicolae Bălcescu din Craiova în anul 1984, sunt născut şi crescut într-un sat cu oameni simpli şi gospodari din Judeţul Dolj.
Părinţii mei trăiesc decent cu bătrâneţea, sărăcia şi bolile lor, în satul natal.
Îi vizitez lunar şi îi ajut şi eu cu ceea ce pot.
În cei patru ani de liceu am locuit la o soră de-a mamei în cartierul Rovine, iar în cei patru ani de facultate am locuit în căminul P16, din Complexul Studenţesc Regie.
Am făcut armată ca terist, la Bacău, la o unitate de infanterie.
În 1990 m-am angajat la o termocentrală de lângă Craiova, din 2000 am firma mea de instalaţii electrice şi sunt propriul meu stăpân.

Am fost căsătorit timp de 20 de ani cu aceeaşi persoană şi am o fiică care lucrează ca medic în Franţa.
Fosta mea soţie a fugit în lume cu un rocker slinos acum mulţi ani şi nu mai ştiu nimic de ea.
I-a plăcut cum cântă baladele rock pe chitară acustică.
Unii spun că ar fi văzut-o prin Roma, alţii au văzut-o la Milano iar fiică-mea spune că s-a întâlnit cu ea acum un an la Paris.
Am o viaţă simplă şi frumoasă, pasiuni plăcute şi mulţi prieteni deosebiţi şi speciali.
Iubesc natură, sunt ecologist şi meloman, ador călătoriile, drumeţiile, literatură, umorul de calitate şi artele.
Sunt ordonat, meticulos, punctual şi manierat, nu sunt adeptul luxului mai degrabă sunt adeptul lucrurilor practice şi comode.
Fac sport, sunt adeptul mişcării, merg mult pe jos sau cu bicicletă, merg la sală, trag de fiare şi fac cursuri de dans sportiv.

Ziua de 17 iulie părea a fi o zi de duminică obişnuită, sortită odihnei de weekend, unei plimbări prin oraş sau unei ieşiri cu prietenii la o bere la una din terasele din Centrul Vechi, recent renovat şi restaurat, când a sunat telefonul fix.
Telefonul fix nu suna niciodată, uneori îl mai folosesc eu ca să-mi caut telefonul mobil prin casă, atunci când nu mai reţin unde l-am pus sau l-am uitat.
Ridic receptorul, o voce pe care nu am cum să o confund, începe să turuie, că duduile alea de la firmele de marketing care vor să îţi vândă un produs, de care nu ai nevoie.

- Alo! Vasile? Salut! Ce mai faci? Sunt Doru, te-am sunat să te invit la o festivitate de inaugurare!
Un prieten bun, deschide astăzi un centru de recuperare, lângă Craiova, m-am gândit că poate vrei să vii, ştiu că îţi plac lucrurile deosebite, făcute cu bun gust.
Vei avea ocazia să cunoşti mulţi oameni interesanţi, îţi promit că va fi o experienţă de neuitat pentru tine!
Ia-ţi un bagaj la tine cu strictul necesar pentru 2-3 zile, avem cazarea asigurată, masă, tratament, muzică, dans, aer curat, fete frumoase, pe scurt relaxare-recuperare-regenerare, 3R cum zicea Nea Nicu Dumnezeu să-l ierte!
La ora 10.00 este bine?
O să trimitem o maşină să te ia, să fii gata! Abia aştept să te revăd! Te puup!

Pun încet receptorul în furcă, nu ştiu ce să zic, ce să fac, cum să mă comport, cum să reacţionez.
Doru a fost coleg de şcoala generală, liceu şi armata cu mine.
Părinţii acestuia lucrau pe vremea aceea, în construcţii, mai mult prin afara ţării, acolo unde romanii construiau rafinării şi oraşe, şosele, blocuri, şcoli, grădiniţe şi orice altceva nu aveau chef să-şi facă singuri cei din ţară gazda.
Fusese şi el plecat cu ei prin Măroc, Libia, Tunisia, Siria şi Iran.
Un tip inteligent, plin de bani şi relaţii, care se învârtea prin tot felul de cercuri mai mult sau mai puţin onorabile, adică cercurile erau cam aceleaşi ca acelea de acum 30 de ani, se schimbaseră membrii, acum erau copiii şi rudele vechilor membri, locurile la masă se moşteneau din tata în fiu, era foarte greu să ai acces din afară la întâlnirile sau petrecerile lor.

Şi dacă aveai acces, erai tratat dispreţuitor din priviri; mai fusesem invitat de două ori acum mulţi ani, la ziua lui de naştere şi la ziua onomastică, m-a jignit un tip înalt, subţire, cu părul alb şi alură de săritor la groapa cu nisip, că am dansat prea mult cu fiică-sa, care de fapt era soţia lui, şi cum era spre dimineaţă şi eram toţi luaţi în freză, l-am împins îmbrăcat în piscină, fără să ştiu că omul habar nu avea să înoate.
Soţia lui nu a schiţat niciun gest, a rămas tăcută pe malul piscinei, nefiind în stare să scoată niciun cuvânt, fiind surprinsă de gestul meu şi sătulă probabil de mitocăniile acestuia.
După ce a înghiţit apă din belşug, s-a prins un chelner mic şi gras, îmbrăcat cu cămaşa albă, pantaloni grena şi cu un papion imens de culoare roşie, cam strâns peste gât, care îi stătea înclinat în partea stângă, şi îl sufoca, că în apă este unul care face eforturi să moară înecat şi l-a scos pe uscat.
Iorgu, că aşa-l chema pe tipul înalt, tusea cu ochii ieşiţi din orbite şi scuipă apă cu clor şi cauta din instinct să se agaţe de ceva sau cineva, fără să îşi dea seama că deja nu mai era în picina şi era pe gazonul proaspăt tuns.

Nu au mai fost alţi martori la faza asta aşa încât Doru nu cred că a aflat niciodată de ce-i făcusem eu lui Iorgu, Iorgu cel beat care nu ştia să înoate şi se supărase pe mine că dansasem prea mult cu nevasta lui cu 30 de ani mai tânără decât el.
Ce să fac mai întâi?
Sunt încă surprins de invitaţie... mă uit la ceas... mai este o oră... trebuie să îmi fac bagajul... să mă spăl, să mă îmbrac, să mănânc ceva.
Sau mai bine stau acasă, nu merg, spun că mă doare capul, că sunt răcit, că am o întâlnire cu o gagică mişto, că am treabă la firmă...
Nu merge, mai bine spuneam asta direct la telefon, ce-o să zică Doru?

Parcă îl aud, că e cam ofticos şi are accese de furie dacă este refuzat:
"Bine mai Vasile, am avut încredere în tine, am vrut să te introduc în lumea bună şi tu m-ai refuzat, m-ai dezamăgit, m-ai făcut de căcat faţă de oamenii ăia? Păi tu ştii bai prietene, în ce lumea voiam să te introduc? Neam de neamul tău nu a avut acces în astfel de mediu, cu astfel de oameni, selecţi, educaţi şi plini de bani. Ce ştii tu bai ratatule? Te caci pe firma ta de trei parale, care nu face nici cât ventilul de la roata de rezervă a maşinii pe care o conduce fiica prietenului meu. Să mă scuipi în ochi dacă te-oi mai chema vreodată undeva! Este ultima dată când mai vorbim! Adio! "

Mă decid, nu e bine să mă pun rău cu nebunul, Doru este în stare să nu mai vorbească cu mine un an dacă îl refuz, şi aşa nu aveam niciun program spectaculos astăzi şi nici mâine, îmi iau două zile de concediu, las firmă pe mâna unui inginer şi merg să mă relaxez, să stau cu burta la soare şi cu ochii după gagici, o să îmi iau câteva cărţi de citit că şi aşa am rămas restant la capitolul ăsta, închid telefonul mobil, laptopul şi tableta, iar cei 4338 de prieteni de pe facebook nici nu vor remarca că am dispărut câteva zile.
Arunc repede un slip, un şorţ, un prosop de plajă, lenjerie, câteva tricouri, un trening, o pijama, papuci, o şapcă şi ochelarii de soare într-o geantă de voiaj, mă îmbrac în nişte pantaloni scurţi din material de blugi, iau un tricou negru pe care scrie mare SMILE, mă încalţ cu nişte sandale şi aştept să vină maşina să mă ia.
Pe un umeraş, separat, mi-am pus o pereche de pantaloni de stofă negri, un sacou subţire gri, o cămaşă albă şi cravata violet, separat pentru festivitatea la care, de fapt sunt invitat.

Cobor în faţa blocului şi mă învârt în jurul acestuia că nu ştiu unde vine maşina şi ce maşina vine, şi nu vreau să mă înjure oamenii ăia că mă aşteaptă în faţa blocului când eu sunt în spatele blocului şi invers, şi să ne căutăm aşa că proştii unii pe alţii cum am mai păţit eu odată cu un taxi de la Romnicon.
Ne învârteam în jurul blocului, aşa cum se învârt câinii să îşi prindă coada cu botul, unul după altul şi nu ne întâlneam deloc.

Este ora 10.00 fix.
Zece ore, zero minute şi zero secunde. Antemeridian.
În faţa mea opreşte un X6 de culoare albă, destul de nou, cu geamuri negre, din exteriorul maşinii nu se vede nimic la interior.
Are numere de Bulgaria, cu BH, luceşte, probabil a venit cu el direct de la spălătorie.
Oare asta să fie maşina cu care plec eu în excursie?

Nu trebuie să gândesc prea mult, în partea stângă a maşinii la portiera din fata începe să se mişte încet în jos geamul maşinii, întâi se aude un răget şi un zgomot infernal de instrumente muzicale neidentificate şi apoi apare un cap drăguţ de faţă în care un pasionat al piercingurlor a înfipt la întâmplare în urechi, nări, buze, sprâncene şi bărbie zeci de cercei.
Capul de faţă plin de cercei, are o claie de păr vopsită roşu curvet, este rujata strident şi cred că are buzele injectate cu ceva, par mult mai mari în comparaţie cu faţa mică, sunt nişte buze îngrozitor de disproporţionate, scoate mâna stângă pe geam, este plină de inele pe toate degetele, are unghiile vopsite în culori diferite şi face un semn spre mine de parcă m-ar fi împuns cu degetul arătător între ochii mei, care au rămas pironiţi pe moacă ei, de copil introdus la maşina de înfipt cercei.
Toată suprafaţa mâinii este tatuată în culori diferite, încerc să identific ceva în desenele alea, nu reuşesc, este ceva asemănător cu cărticica aceea de la medicul oftalmolog, pe care ţi-o arata când faci vizită medicală pentru şcoala de şoferi sau examenul de permis, aceea cu cifre colorate diferit pe un anumit fundal de altă culoare.

Răgetele care se aud din maşină, sunt tentativa de a cânta manele a unei doamne chinuite de talent, o doamnă care sigur nu a auzit niciodată de game, arpegii şi note muzicale.
Aud vag din cauza zgomotului produs de urletele cântăreţei de manele, mai mult ghicesc ce vrea să îmi spună posesoarea de cap vopsit roşu curvet.
- Esti Ghenadie? Prietenul lui Doru? Urcă în spate!, îmi dă un ordin scurt, şi îmi indica uşa din spate dreapta, urc cu atenţie, simt un miros de lămâie de la odorizantul de maşină, mă izbeşte vibraţia basului în coşul pieptului, am senzaţia că mi se opreşte inima din loc, tipa sta cu ochii pe mine în oglindă, râde sadic şi da muzica mai încet, intuind starea mea evidenţă de disconfort.
- Eu sunt Adina!, se prezintă cu o voce serioasă, că de fetiţă prinsă copiind la examenul de bacalaureat.
Are un maieu bleu, observ că şi mâna dreaptă este la fel de tatuată ca şi mâna stângă, şi este plină de inele imense cu tot felul de pietre divers colorate.
Îmi dau seama că şi spatele ei este tatuat... atât cât pot vedea din locul unde mă aflu şi din cauza maieului.

Are sânii mari şi nu poartă sutien, ţinteşte cu ei botul maşinii, stau drepţi şi paraleli că mitralierele de pe TAB, pregătiţi să împuşte inamicul nevăzut, aflat pe traiectoria maşinii.
Îşi aprinde o ţigară albă, lungă care miroase oribil, plecăm spre Filiaşi, pe drumul european, îi sună telefonul mobil, în mâna dreaptă tine ţigară, în mâna stângă telefonul mobil la ureche.
Prin faţa maşinii pe o trecere de pietoni îi apare brusc în faţă o mămică tânără cu un bebeluş în cărucior, frânează brusc, centura o trage înapoi în scaun, eu care nu am centura pusă, sunt surprins de frânare şi mă lovesc cu fruntea de tetiera scaunul din faţă.

O înjur în gând, pe ea, pe maică-sa, pe instructorul care a învăţat-o să pună frânele astea şi pe poliţistul care i-a dat permisul.
- Da şefu'! Este cu mine în maşină! L-am luat, pare speriat de bombe, sper să se recupereze la noi! O zi frumoasă, ţinem legătura!
- M-a întrebat Doru de tine, el este plecat din ţară câteva zile şi m-a rugat să am grijă de tine, te roagă să nu te superi, a intervenit ceva neprevăzut şi a fost nevoit să plece urgent.
Cu ochii la ea şi atent la discuţie, m-am dezorientat, mă uit pe geam observ că suntem într-o pădure de stejar, cu copaci falnici, bătrâni şi maiestuoşi deşi, nu prea pare să fie circulată de oameni, este curată şi nu se văd resturi alimentare, hârtii, sticle goale aşa cum suntem obişnuiţi.

Nu suntem aşa departe de civilizaţie dacă are semnal la telefon, nu-i aşa?
În faţa noastră se vede o poartă, deasupra ei scrie: BINE AŢI VENIT LA CENTRUL DE RECUPERARE PALEATIVĂ VASILESTI!
Doi agenţi de pază, înalţi şi bine făcuţi, îmbrăcaţi în uniforme de culoare neagră, păzesc intrarea principală.
Pe ei atârna la fel ca într-un pom de iarnă, cătuşe, baston, spray, staţie, telefon mobil, pistol, încărcător şi alte cutii şi cutiuţe de diverse forme şi dimensiuni care nu îmi dau seama ce sunt.
Deschid poarta şi intrăm în parcarea locaţiei care se afla la câteva sute de metri de poartă, la capătul unui drum străjuit de pomi fructiferi, piersici, meri, gutui, peri şi pruni.

Adina parchează încet maşina, cobor, îmi iau geanta şi că din pământ mă trezesc în spatele meu cu un bărbat tânăr, la vreo 30 de ani, blond, îmbrăcat cu un halat alb, are un ecuson pe care scrie cu litere de tipar, mare, EUSEBIU.
Îmi zâmbeşte şi îmi ia geanta din mână:
- Buna ziua! Bine aţi venit la noi! Vă voi conduce în camera dumneavoasta!
- Multumesc!, îi dau geanta şi îl însoţesc în clădirea aflată în fata parcării, o clădire cu un singur nivel, nou construită, vopsită în galben pai şi acoperită cu ţiglă clasică, de culoare roşie.

Intrarea principală a clădirii este direct din parcare, în dreptul unei scări cu 3 trepte, placate cu marmură albă şi prevăzute cu balustrada din lemn.
Ferestrele de la camere sunt mari, tocaria este din lemn lăcuit şi la fiecare pervaz sunt jardiniere cu flori divers colorate: petunii sau muscate curgătoare.
Arată ca o pensiune de la munte, fără etaj, este o casă veselă şi primitoare.
Cred că voi petrece aici câteva zile de vis!
Îi mulţumesc în gând lui Doru că s-a gândit la mine.