Mă numesc Popescu Ghenadie Serghei Ianoş Diego Ahmed Vasile Floricel Miodrag.
Părinţii m-au botezat Vasile, sunt singurul lor copil, celelalte prenume a fost pus din dorinţa nasului, a naşei şi a părinţilor acestora, a bunicilor mei, a unui unchi din partea mamei şi a unei mătuşi din partea tatălui, de care vrând nevrând, ai mei au ţinut seama.
Naşii erau tătari din Eforie Nord, se cunoscuseră cu mama şi tata pe vremea lui Ceauşescu, când ai mei mergeau la tratament şi bai de nămol la Techirghiol.
Nasul iubea mult fotbalul şi naşa romanele de dragoste, ceilalţi viaţa în general, aşa că îmi puseseră toate prenumele care le influenţaseră pozitiv viaţa, lucru stabilit acasă la bunicul dinspre mamă după ce băuseră câteva găleţi de vin nou, de bucurie că mă născusem eu.
Deşi am multe prenume, majoritatea prietenilor mei îmi spun Vasile sau Vasi.
Am aproape 50 de ani şi sunt născut în zodia Scorpionului.
Am absolvit Facultatea de Electrotehnica în Bucureşti în anul 1990 şi Liceul Nicolae Bălcescu din Craiova în anul 1984, sunt născut şi crescut într-un sat cu oameni simpli şi gospodari din Judeţul Dolj.
Părinţii mei trăiesc decent cu bătrâneţea, sărăcia şi bolile lor, în satul natal.
Îi vizitez lunar şi îi ajut şi eu cu ceea ce pot.
În cei patru ani de liceu am locuit la o soră de-a mamei în cartierul Rovine, iar în cei patru ani de facultate am locuit în căminul P16, din Complexul Studenţesc Regie.
Am făcut armată ca terist, la Bacău, la o unitate de infanterie.
În 1990 m-am angajat la o termocentrală de lângă Craiova, din 2000 am firma mea de instalaţii electrice şi sunt propriul meu stăpân.
Am fost căsătorit timp de 20 de ani cu aceeaşi persoană şi am o fiică care lucrează ca medic în Franţa.
Fosta mea soţie a fugit în lume cu un rocker slinos acum mulţi ani şi nu mai ştiu nimic de ea.
I-a plăcut cum cântă baladele rock pe chitară acustică.
Unii spun că ar fi văzut-o prin Roma, alţii au văzut-o la Milano iar fiică-mea spune că s-a întâlnit cu ea acum un an la Paris.
Am o viaţă simplă şi frumoasă, pasiuni plăcute şi mulţi prieteni deosebiţi şi speciali.
Iubesc natură, sunt ecologist şi meloman, ador călătoriile, drumeţiile, literatură, umorul de calitate şi artele.
Sunt ordonat, meticulos, punctual şi manierat, nu sunt adeptul luxului mai degrabă sunt adeptul lucrurilor practice şi comode.
Fac sport, sunt adeptul mişcării, merg mult pe jos sau cu bicicletă, merg la sală, trag de fiare şi fac cursuri de dans sportiv.
Ziua de 17 iulie părea a fi o zi de duminică obişnuită, sortită odihnei de weekend, unei plimbări prin oraş sau unei ieşiri cu prietenii la o bere la una din terasele din Centrul Vechi, recent renovat şi restaurat, când a sunat telefonul fix.
Telefonul fix nu suna niciodată, uneori îl mai folosesc eu ca să-mi caut telefonul mobil prin casă, atunci când nu mai reţin unde l-am pus sau l-am uitat.
Ridic receptorul, o voce pe care nu am cum să o confund, începe să turuie, că duduile alea de la firmele de marketing care vor să îţi vândă un produs, de care nu ai nevoie.
- Alo! Vasile? Salut! Ce mai faci? Sunt Doru, te-am sunat să te invit la o festivitate de inaugurare!
Un prieten bun, deschide astăzi un centru de recuperare, lângă Craiova, m-am gândit că poate vrei să vii, ştiu că îţi plac lucrurile deosebite, făcute cu bun gust.
Vei avea ocazia să cunoşti mulţi oameni interesanţi, îţi promit că va fi o experienţă de neuitat pentru tine!
Ia-ţi un bagaj la tine cu strictul necesar pentru 2-3 zile, avem cazarea asigurată, masă, tratament, muzică, dans, aer curat, fete frumoase, pe scurt relaxare-recuperare-regenerare, 3R cum zicea Nea Nicu Dumnezeu să-l ierte!
La ora 10.00 este bine?
O să trimitem o maşină să te ia, să fii gata! Abia aştept să te revăd! Te puup!
Pun încet receptorul în furcă, nu ştiu ce să zic, ce să fac, cum să mă comport, cum să reacţionez.
Doru a fost coleg de şcoala generală, liceu şi armata cu mine.
Părinţii acestuia lucrau pe vremea aceea, în construcţii, mai mult prin afara ţării, acolo unde romanii construiau rafinării şi oraşe, şosele, blocuri, şcoli, grădiniţe şi orice altceva nu aveau chef să-şi facă singuri cei din ţară gazda.
Fusese şi el plecat cu ei prin Măroc, Libia, Tunisia, Siria şi Iran.
Un tip inteligent, plin de bani şi relaţii, care se învârtea prin tot felul de cercuri mai mult sau mai puţin onorabile, adică cercurile erau cam aceleaşi ca acelea de acum 30 de ani, se schimbaseră membrii, acum erau copiii şi rudele vechilor membri, locurile la masă se moşteneau din tata în fiu, era foarte greu să ai acces din afară la întâlnirile sau petrecerile lor.
Şi dacă aveai acces, erai tratat dispreţuitor din priviri; mai fusesem invitat de două ori acum mulţi ani, la ziua lui de naştere şi la ziua onomastică, m-a jignit un tip înalt, subţire, cu părul alb şi alură de săritor la groapa cu nisip, că am dansat prea mult cu fiică-sa, care de fapt era soţia lui, şi cum era spre dimineaţă şi eram toţi luaţi în freză, l-am împins îmbrăcat în piscină, fără să ştiu că omul habar nu avea să înoate.
Soţia lui nu a schiţat niciun gest, a rămas tăcută pe malul piscinei, nefiind în stare să scoată niciun cuvânt, fiind surprinsă de gestul meu şi sătulă probabil de mitocăniile acestuia.
După ce a înghiţit apă din belşug, s-a prins un chelner mic şi gras, îmbrăcat cu cămaşa albă, pantaloni grena şi cu un papion imens de culoare roşie, cam strâns peste gât, care îi stătea înclinat în partea stângă, şi îl sufoca, că în apă este unul care face eforturi să moară înecat şi l-a scos pe uscat.
Iorgu, că aşa-l chema pe tipul înalt, tusea cu ochii ieşiţi din orbite şi scuipă apă cu clor şi cauta din instinct să se agaţe de ceva sau cineva, fără să îşi dea seama că deja nu mai era în picina şi era pe gazonul proaspăt tuns.
Nu au mai fost alţi martori la faza asta aşa încât Doru nu cred că a aflat niciodată de ce-i făcusem eu lui Iorgu, Iorgu cel beat care nu ştia să înoate şi se supărase pe mine că dansasem prea mult cu nevasta lui cu 30 de ani mai tânără decât el.
Ce să fac mai întâi?
Sunt încă surprins de invitaţie... mă uit la ceas... mai este o oră... trebuie să îmi fac bagajul... să mă spăl, să mă îmbrac, să mănânc ceva.
Sau mai bine stau acasă, nu merg, spun că mă doare capul, că sunt răcit, că am o întâlnire cu o gagică mişto, că am treabă la firmă...
Nu merge, mai bine spuneam asta direct la telefon, ce-o să zică Doru?
Parcă îl aud, că e cam ofticos şi are accese de furie dacă este refuzat:
"Bine mai Vasile, am avut încredere în tine, am vrut să te introduc în lumea bună şi tu m-ai refuzat, m-ai dezamăgit, m-ai făcut de căcat faţă de oamenii ăia? Păi tu ştii bai prietene, în ce lumea voiam să te introduc? Neam de neamul tău nu a avut acces în astfel de mediu, cu astfel de oameni, selecţi, educaţi şi plini de bani. Ce ştii tu bai ratatule? Te caci pe firma ta de trei parale, care nu face nici cât ventilul de la roata de rezervă a maşinii pe care o conduce fiica prietenului meu. Să mă scuipi în ochi dacă te-oi mai chema vreodată undeva! Este ultima dată când mai vorbim! Adio! "
Mă decid, nu e bine să mă pun rău cu nebunul, Doru este în stare să nu mai vorbească cu mine un an dacă îl refuz, şi aşa nu aveam niciun program spectaculos astăzi şi nici mâine, îmi iau două zile de concediu, las firmă pe mâna unui inginer şi merg să mă relaxez, să stau cu burta la soare şi cu ochii după gagici, o să îmi iau câteva cărţi de citit că şi aşa am rămas restant la capitolul ăsta, închid telefonul mobil, laptopul şi tableta, iar cei 4338 de prieteni de pe facebook nici nu vor remarca că am dispărut câteva zile.
Arunc repede un slip, un şorţ, un prosop de plajă, lenjerie, câteva tricouri, un trening, o pijama, papuci, o şapcă şi ochelarii de soare într-o geantă de voiaj, mă îmbrac în nişte pantaloni scurţi din material de blugi, iau un tricou negru pe care scrie mare SMILE, mă încalţ cu nişte sandale şi aştept să vină maşina să mă ia.
Pe un umeraş, separat, mi-am pus o pereche de pantaloni de stofă negri, un sacou subţire gri, o cămaşă albă şi cravata violet, separat pentru festivitatea la care, de fapt sunt invitat.
Cobor în faţa blocului şi mă învârt în jurul acestuia că nu ştiu unde vine maşina şi ce maşina vine, şi nu vreau să mă înjure oamenii ăia că mă aşteaptă în faţa blocului când eu sunt în spatele blocului şi invers, şi să ne căutăm aşa că proştii unii pe alţii cum am mai păţit eu odată cu un taxi de la Romnicon.
Ne învârteam în jurul blocului, aşa cum se învârt câinii să îşi prindă coada cu botul, unul după altul şi nu ne întâlneam deloc.
Este ora 10.00 fix.
Zece ore, zero minute şi zero secunde. Antemeridian.
În faţa mea opreşte un X6 de culoare albă, destul de nou, cu geamuri negre, din exteriorul maşinii nu se vede nimic la interior.
Are numere de Bulgaria, cu BH, luceşte, probabil a venit cu el direct de la spălătorie.
Oare asta să fie maşina cu care plec eu în excursie?
Nu trebuie să gândesc prea mult, în partea stângă a maşinii la portiera din fata începe să se mişte încet în jos geamul maşinii, întâi se aude un răget şi un zgomot infernal de instrumente muzicale neidentificate şi apoi apare un cap drăguţ de faţă în care un pasionat al piercingurlor a înfipt la întâmplare în urechi, nări, buze, sprâncene şi bărbie zeci de cercei.
Capul de faţă plin de cercei, are o claie de păr vopsită roşu curvet, este rujata strident şi cred că are buzele injectate cu ceva, par mult mai mari în comparaţie cu faţa mică, sunt nişte buze îngrozitor de disproporţionate, scoate mâna stângă pe geam, este plină de inele pe toate degetele, are unghiile vopsite în culori diferite şi face un semn spre mine de parcă m-ar fi împuns cu degetul arătător între ochii mei, care au rămas pironiţi pe moacă ei, de copil introdus la maşina de înfipt cercei.
Toată suprafaţa mâinii este tatuată în culori diferite, încerc să identific ceva în desenele alea, nu reuşesc, este ceva asemănător cu cărticica aceea de la medicul oftalmolog, pe care ţi-o arata când faci vizită medicală pentru şcoala de şoferi sau examenul de permis, aceea cu cifre colorate diferit pe un anumit fundal de altă culoare.
Răgetele care se aud din maşină, sunt tentativa de a cânta manele a unei doamne chinuite de talent, o doamnă care sigur nu a auzit niciodată de game, arpegii şi note muzicale.
Aud vag din cauza zgomotului produs de urletele cântăreţei de manele, mai mult ghicesc ce vrea să îmi spună posesoarea de cap vopsit roşu curvet.
- Esti Ghenadie? Prietenul lui Doru? Urcă în spate!, îmi dă un ordin scurt, şi îmi indica uşa din spate dreapta, urc cu atenţie, simt un miros de lămâie de la odorizantul de maşină, mă izbeşte vibraţia basului în coşul pieptului, am senzaţia că mi se opreşte inima din loc, tipa sta cu ochii pe mine în oglindă, râde sadic şi da muzica mai încet, intuind starea mea evidenţă de disconfort.
- Eu sunt Adina!, se prezintă cu o voce serioasă, că de fetiţă prinsă copiind la examenul de bacalaureat.
Are un maieu bleu, observ că şi mâna dreaptă este la fel de tatuată ca şi mâna stângă, şi este plină de inele imense cu tot felul de pietre divers colorate.
Îmi dau seama că şi spatele ei este tatuat... atât cât pot vedea din locul unde mă aflu şi din cauza maieului.
Are sânii mari şi nu poartă sutien, ţinteşte cu ei botul maşinii, stau drepţi şi paraleli că mitralierele de pe TAB, pregătiţi să împuşte inamicul nevăzut, aflat pe traiectoria maşinii.
Îşi aprinde o ţigară albă, lungă care miroase oribil, plecăm spre Filiaşi, pe drumul european, îi sună telefonul mobil, în mâna dreaptă tine ţigară, în mâna stângă telefonul mobil la ureche.
Prin faţa maşinii pe o trecere de pietoni îi apare brusc în faţă o mămică tânără cu un bebeluş în cărucior, frânează brusc, centura o trage înapoi în scaun, eu care nu am centura pusă, sunt surprins de frânare şi mă lovesc cu fruntea de tetiera scaunul din faţă.
O înjur în gând, pe ea, pe maică-sa, pe instructorul care a învăţat-o să pună frânele astea şi pe poliţistul care i-a dat permisul.
- Da şefu'! Este cu mine în maşină! L-am luat, pare speriat de bombe, sper să se recupereze la noi! O zi frumoasă, ţinem legătura!
- M-a întrebat Doru de tine, el este plecat din ţară câteva zile şi m-a rugat să am grijă de tine, te roagă să nu te superi, a intervenit ceva neprevăzut şi a fost nevoit să plece urgent.
Cu ochii la ea şi atent la discuţie, m-am dezorientat, mă uit pe geam observ că suntem într-o pădure de stejar, cu copaci falnici, bătrâni şi maiestuoşi deşi, nu prea pare să fie circulată de oameni, este curată şi nu se văd resturi alimentare, hârtii, sticle goale aşa cum suntem obişnuiţi.
Nu suntem aşa departe de civilizaţie dacă are semnal la telefon, nu-i aşa?
În faţa noastră se vede o poartă, deasupra ei scrie: BINE AŢI VENIT LA CENTRUL DE RECUPERARE PALEATIVĂ VASILESTI!
Doi agenţi de pază, înalţi şi bine făcuţi, îmbrăcaţi în uniforme de culoare neagră, păzesc intrarea principală.
Pe ei atârna la fel ca într-un pom de iarnă, cătuşe, baston, spray, staţie, telefon mobil, pistol, încărcător şi alte cutii şi cutiuţe de diverse forme şi dimensiuni care nu îmi dau seama ce sunt.
Deschid poarta şi intrăm în parcarea locaţiei care se afla la câteva sute de metri de poartă, la capătul unui drum străjuit de pomi fructiferi, piersici, meri, gutui, peri şi pruni.
Adina parchează încet maşina, cobor, îmi iau geanta şi că din pământ mă trezesc în spatele meu cu un bărbat tânăr, la vreo 30 de ani, blond, îmbrăcat cu un halat alb, are un ecuson pe care scrie cu litere de tipar, mare, EUSEBIU.
Îmi zâmbeşte şi îmi ia geanta din mână:
- Buna ziua! Bine aţi venit la noi! Vă voi conduce în camera dumneavoasta!
- Multumesc!, îi dau geanta şi îl însoţesc în clădirea aflată în fata parcării, o clădire cu un singur nivel, nou construită, vopsită în galben pai şi acoperită cu ţiglă clasică, de culoare roşie.
Intrarea principală a clădirii este direct din parcare, în dreptul unei scări cu 3 trepte, placate cu marmură albă şi prevăzute cu balustrada din lemn.
Ferestrele de la camere sunt mari, tocaria este din lemn lăcuit şi la fiecare pervaz sunt jardiniere cu flori divers colorate: petunii sau muscate curgătoare.
Arată ca o pensiune de la munte, fără etaj, este o casă veselă şi primitoare.
Cred că voi petrece aici câteva zile de vis!
Îi mulţumesc în gând lui Doru că s-a gândit la mine.
Părinţii m-au botezat Vasile, sunt singurul lor copil, celelalte prenume a fost pus din dorinţa nasului, a naşei şi a părinţilor acestora, a bunicilor mei, a unui unchi din partea mamei şi a unei mătuşi din partea tatălui, de care vrând nevrând, ai mei au ţinut seama.
Naşii erau tătari din Eforie Nord, se cunoscuseră cu mama şi tata pe vremea lui Ceauşescu, când ai mei mergeau la tratament şi bai de nămol la Techirghiol.
Nasul iubea mult fotbalul şi naşa romanele de dragoste, ceilalţi viaţa în general, aşa că îmi puseseră toate prenumele care le influenţaseră pozitiv viaţa, lucru stabilit acasă la bunicul dinspre mamă după ce băuseră câteva găleţi de vin nou, de bucurie că mă născusem eu.
Deşi am multe prenume, majoritatea prietenilor mei îmi spun Vasile sau Vasi.
Am aproape 50 de ani şi sunt născut în zodia Scorpionului.
Am absolvit Facultatea de Electrotehnica în Bucureşti în anul 1990 şi Liceul Nicolae Bălcescu din Craiova în anul 1984, sunt născut şi crescut într-un sat cu oameni simpli şi gospodari din Judeţul Dolj.
Părinţii mei trăiesc decent cu bătrâneţea, sărăcia şi bolile lor, în satul natal.
Îi vizitez lunar şi îi ajut şi eu cu ceea ce pot.
În cei patru ani de liceu am locuit la o soră de-a mamei în cartierul Rovine, iar în cei patru ani de facultate am locuit în căminul P16, din Complexul Studenţesc Regie.
Am făcut armată ca terist, la Bacău, la o unitate de infanterie.
În 1990 m-am angajat la o termocentrală de lângă Craiova, din 2000 am firma mea de instalaţii electrice şi sunt propriul meu stăpân.
Am fost căsătorit timp de 20 de ani cu aceeaşi persoană şi am o fiică care lucrează ca medic în Franţa.
Fosta mea soţie a fugit în lume cu un rocker slinos acum mulţi ani şi nu mai ştiu nimic de ea.
I-a plăcut cum cântă baladele rock pe chitară acustică.
Unii spun că ar fi văzut-o prin Roma, alţii au văzut-o la Milano iar fiică-mea spune că s-a întâlnit cu ea acum un an la Paris.
Am o viaţă simplă şi frumoasă, pasiuni plăcute şi mulţi prieteni deosebiţi şi speciali.
Iubesc natură, sunt ecologist şi meloman, ador călătoriile, drumeţiile, literatură, umorul de calitate şi artele.
Sunt ordonat, meticulos, punctual şi manierat, nu sunt adeptul luxului mai degrabă sunt adeptul lucrurilor practice şi comode.
Fac sport, sunt adeptul mişcării, merg mult pe jos sau cu bicicletă, merg la sală, trag de fiare şi fac cursuri de dans sportiv.
Ziua de 17 iulie părea a fi o zi de duminică obişnuită, sortită odihnei de weekend, unei plimbări prin oraş sau unei ieşiri cu prietenii la o bere la una din terasele din Centrul Vechi, recent renovat şi restaurat, când a sunat telefonul fix.
Telefonul fix nu suna niciodată, uneori îl mai folosesc eu ca să-mi caut telefonul mobil prin casă, atunci când nu mai reţin unde l-am pus sau l-am uitat.
Ridic receptorul, o voce pe care nu am cum să o confund, începe să turuie, că duduile alea de la firmele de marketing care vor să îţi vândă un produs, de care nu ai nevoie.
- Alo! Vasile? Salut! Ce mai faci? Sunt Doru, te-am sunat să te invit la o festivitate de inaugurare!
Un prieten bun, deschide astăzi un centru de recuperare, lângă Craiova, m-am gândit că poate vrei să vii, ştiu că îţi plac lucrurile deosebite, făcute cu bun gust.
Vei avea ocazia să cunoşti mulţi oameni interesanţi, îţi promit că va fi o experienţă de neuitat pentru tine!
Ia-ţi un bagaj la tine cu strictul necesar pentru 2-3 zile, avem cazarea asigurată, masă, tratament, muzică, dans, aer curat, fete frumoase, pe scurt relaxare-recuperare-regenerare, 3R cum zicea Nea Nicu Dumnezeu să-l ierte!
La ora 10.00 este bine?
O să trimitem o maşină să te ia, să fii gata! Abia aştept să te revăd! Te puup!
Pun încet receptorul în furcă, nu ştiu ce să zic, ce să fac, cum să mă comport, cum să reacţionez.
Doru a fost coleg de şcoala generală, liceu şi armata cu mine.
Părinţii acestuia lucrau pe vremea aceea, în construcţii, mai mult prin afara ţării, acolo unde romanii construiau rafinării şi oraşe, şosele, blocuri, şcoli, grădiniţe şi orice altceva nu aveau chef să-şi facă singuri cei din ţară gazda.
Fusese şi el plecat cu ei prin Măroc, Libia, Tunisia, Siria şi Iran.
Un tip inteligent, plin de bani şi relaţii, care se învârtea prin tot felul de cercuri mai mult sau mai puţin onorabile, adică cercurile erau cam aceleaşi ca acelea de acum 30 de ani, se schimbaseră membrii, acum erau copiii şi rudele vechilor membri, locurile la masă se moşteneau din tata în fiu, era foarte greu să ai acces din afară la întâlnirile sau petrecerile lor.
Şi dacă aveai acces, erai tratat dispreţuitor din priviri; mai fusesem invitat de două ori acum mulţi ani, la ziua lui de naştere şi la ziua onomastică, m-a jignit un tip înalt, subţire, cu părul alb şi alură de săritor la groapa cu nisip, că am dansat prea mult cu fiică-sa, care de fapt era soţia lui, şi cum era spre dimineaţă şi eram toţi luaţi în freză, l-am împins îmbrăcat în piscină, fără să ştiu că omul habar nu avea să înoate.
Soţia lui nu a schiţat niciun gest, a rămas tăcută pe malul piscinei, nefiind în stare să scoată niciun cuvânt, fiind surprinsă de gestul meu şi sătulă probabil de mitocăniile acestuia.
După ce a înghiţit apă din belşug, s-a prins un chelner mic şi gras, îmbrăcat cu cămaşa albă, pantaloni grena şi cu un papion imens de culoare roşie, cam strâns peste gât, care îi stătea înclinat în partea stângă, şi îl sufoca, că în apă este unul care face eforturi să moară înecat şi l-a scos pe uscat.
Iorgu, că aşa-l chema pe tipul înalt, tusea cu ochii ieşiţi din orbite şi scuipă apă cu clor şi cauta din instinct să se agaţe de ceva sau cineva, fără să îşi dea seama că deja nu mai era în picina şi era pe gazonul proaspăt tuns.
Nu au mai fost alţi martori la faza asta aşa încât Doru nu cred că a aflat niciodată de ce-i făcusem eu lui Iorgu, Iorgu cel beat care nu ştia să înoate şi se supărase pe mine că dansasem prea mult cu nevasta lui cu 30 de ani mai tânără decât el.
Ce să fac mai întâi?
Sunt încă surprins de invitaţie... mă uit la ceas... mai este o oră... trebuie să îmi fac bagajul... să mă spăl, să mă îmbrac, să mănânc ceva.
Sau mai bine stau acasă, nu merg, spun că mă doare capul, că sunt răcit, că am o întâlnire cu o gagică mişto, că am treabă la firmă...
Nu merge, mai bine spuneam asta direct la telefon, ce-o să zică Doru?
Parcă îl aud, că e cam ofticos şi are accese de furie dacă este refuzat:
"Bine mai Vasile, am avut încredere în tine, am vrut să te introduc în lumea bună şi tu m-ai refuzat, m-ai dezamăgit, m-ai făcut de căcat faţă de oamenii ăia? Păi tu ştii bai prietene, în ce lumea voiam să te introduc? Neam de neamul tău nu a avut acces în astfel de mediu, cu astfel de oameni, selecţi, educaţi şi plini de bani. Ce ştii tu bai ratatule? Te caci pe firma ta de trei parale, care nu face nici cât ventilul de la roata de rezervă a maşinii pe care o conduce fiica prietenului meu. Să mă scuipi în ochi dacă te-oi mai chema vreodată undeva! Este ultima dată când mai vorbim! Adio! "
Mă decid, nu e bine să mă pun rău cu nebunul, Doru este în stare să nu mai vorbească cu mine un an dacă îl refuz, şi aşa nu aveam niciun program spectaculos astăzi şi nici mâine, îmi iau două zile de concediu, las firmă pe mâna unui inginer şi merg să mă relaxez, să stau cu burta la soare şi cu ochii după gagici, o să îmi iau câteva cărţi de citit că şi aşa am rămas restant la capitolul ăsta, închid telefonul mobil, laptopul şi tableta, iar cei 4338 de prieteni de pe facebook nici nu vor remarca că am dispărut câteva zile.
Arunc repede un slip, un şorţ, un prosop de plajă, lenjerie, câteva tricouri, un trening, o pijama, papuci, o şapcă şi ochelarii de soare într-o geantă de voiaj, mă îmbrac în nişte pantaloni scurţi din material de blugi, iau un tricou negru pe care scrie mare SMILE, mă încalţ cu nişte sandale şi aştept să vină maşina să mă ia.
Pe un umeraş, separat, mi-am pus o pereche de pantaloni de stofă negri, un sacou subţire gri, o cămaşă albă şi cravata violet, separat pentru festivitatea la care, de fapt sunt invitat.
Cobor în faţa blocului şi mă învârt în jurul acestuia că nu ştiu unde vine maşina şi ce maşina vine, şi nu vreau să mă înjure oamenii ăia că mă aşteaptă în faţa blocului când eu sunt în spatele blocului şi invers, şi să ne căutăm aşa că proştii unii pe alţii cum am mai păţit eu odată cu un taxi de la Romnicon.
Ne învârteam în jurul blocului, aşa cum se învârt câinii să îşi prindă coada cu botul, unul după altul şi nu ne întâlneam deloc.
Este ora 10.00 fix.
Zece ore, zero minute şi zero secunde. Antemeridian.
În faţa mea opreşte un X6 de culoare albă, destul de nou, cu geamuri negre, din exteriorul maşinii nu se vede nimic la interior.
Are numere de Bulgaria, cu BH, luceşte, probabil a venit cu el direct de la spălătorie.
Oare asta să fie maşina cu care plec eu în excursie?
Nu trebuie să gândesc prea mult, în partea stângă a maşinii la portiera din fata începe să se mişte încet în jos geamul maşinii, întâi se aude un răget şi un zgomot infernal de instrumente muzicale neidentificate şi apoi apare un cap drăguţ de faţă în care un pasionat al piercingurlor a înfipt la întâmplare în urechi, nări, buze, sprâncene şi bărbie zeci de cercei.
Capul de faţă plin de cercei, are o claie de păr vopsită roşu curvet, este rujata strident şi cred că are buzele injectate cu ceva, par mult mai mari în comparaţie cu faţa mică, sunt nişte buze îngrozitor de disproporţionate, scoate mâna stângă pe geam, este plină de inele pe toate degetele, are unghiile vopsite în culori diferite şi face un semn spre mine de parcă m-ar fi împuns cu degetul arătător între ochii mei, care au rămas pironiţi pe moacă ei, de copil introdus la maşina de înfipt cercei.
Toată suprafaţa mâinii este tatuată în culori diferite, încerc să identific ceva în desenele alea, nu reuşesc, este ceva asemănător cu cărticica aceea de la medicul oftalmolog, pe care ţi-o arata când faci vizită medicală pentru şcoala de şoferi sau examenul de permis, aceea cu cifre colorate diferit pe un anumit fundal de altă culoare.
Răgetele care se aud din maşină, sunt tentativa de a cânta manele a unei doamne chinuite de talent, o doamnă care sigur nu a auzit niciodată de game, arpegii şi note muzicale.
Aud vag din cauza zgomotului produs de urletele cântăreţei de manele, mai mult ghicesc ce vrea să îmi spună posesoarea de cap vopsit roşu curvet.
- Esti Ghenadie? Prietenul lui Doru? Urcă în spate!, îmi dă un ordin scurt, şi îmi indica uşa din spate dreapta, urc cu atenţie, simt un miros de lămâie de la odorizantul de maşină, mă izbeşte vibraţia basului în coşul pieptului, am senzaţia că mi se opreşte inima din loc, tipa sta cu ochii pe mine în oglindă, râde sadic şi da muzica mai încet, intuind starea mea evidenţă de disconfort.
- Eu sunt Adina!, se prezintă cu o voce serioasă, că de fetiţă prinsă copiind la examenul de bacalaureat.
Are un maieu bleu, observ că şi mâna dreaptă este la fel de tatuată ca şi mâna stângă, şi este plină de inele imense cu tot felul de pietre divers colorate.
Îmi dau seama că şi spatele ei este tatuat... atât cât pot vedea din locul unde mă aflu şi din cauza maieului.
Are sânii mari şi nu poartă sutien, ţinteşte cu ei botul maşinii, stau drepţi şi paraleli că mitralierele de pe TAB, pregătiţi să împuşte inamicul nevăzut, aflat pe traiectoria maşinii.
Îşi aprinde o ţigară albă, lungă care miroase oribil, plecăm spre Filiaşi, pe drumul european, îi sună telefonul mobil, în mâna dreaptă tine ţigară, în mâna stângă telefonul mobil la ureche.
Prin faţa maşinii pe o trecere de pietoni îi apare brusc în faţă o mămică tânără cu un bebeluş în cărucior, frânează brusc, centura o trage înapoi în scaun, eu care nu am centura pusă, sunt surprins de frânare şi mă lovesc cu fruntea de tetiera scaunul din faţă.
O înjur în gând, pe ea, pe maică-sa, pe instructorul care a învăţat-o să pună frânele astea şi pe poliţistul care i-a dat permisul.
- Da şefu'! Este cu mine în maşină! L-am luat, pare speriat de bombe, sper să se recupereze la noi! O zi frumoasă, ţinem legătura!
- M-a întrebat Doru de tine, el este plecat din ţară câteva zile şi m-a rugat să am grijă de tine, te roagă să nu te superi, a intervenit ceva neprevăzut şi a fost nevoit să plece urgent.
Cu ochii la ea şi atent la discuţie, m-am dezorientat, mă uit pe geam observ că suntem într-o pădure de stejar, cu copaci falnici, bătrâni şi maiestuoşi deşi, nu prea pare să fie circulată de oameni, este curată şi nu se văd resturi alimentare, hârtii, sticle goale aşa cum suntem obişnuiţi.
Nu suntem aşa departe de civilizaţie dacă are semnal la telefon, nu-i aşa?
În faţa noastră se vede o poartă, deasupra ei scrie: BINE AŢI VENIT LA CENTRUL DE RECUPERARE PALEATIVĂ VASILESTI!
Doi agenţi de pază, înalţi şi bine făcuţi, îmbrăcaţi în uniforme de culoare neagră, păzesc intrarea principală.
Pe ei atârna la fel ca într-un pom de iarnă, cătuşe, baston, spray, staţie, telefon mobil, pistol, încărcător şi alte cutii şi cutiuţe de diverse forme şi dimensiuni care nu îmi dau seama ce sunt.
Deschid poarta şi intrăm în parcarea locaţiei care se afla la câteva sute de metri de poartă, la capătul unui drum străjuit de pomi fructiferi, piersici, meri, gutui, peri şi pruni.
Adina parchează încet maşina, cobor, îmi iau geanta şi că din pământ mă trezesc în spatele meu cu un bărbat tânăr, la vreo 30 de ani, blond, îmbrăcat cu un halat alb, are un ecuson pe care scrie cu litere de tipar, mare, EUSEBIU.
Îmi zâmbeşte şi îmi ia geanta din mână:
- Buna ziua! Bine aţi venit la noi! Vă voi conduce în camera dumneavoasta!
- Multumesc!, îi dau geanta şi îl însoţesc în clădirea aflată în fata parcării, o clădire cu un singur nivel, nou construită, vopsită în galben pai şi acoperită cu ţiglă clasică, de culoare roşie.
Intrarea principală a clădirii este direct din parcare, în dreptul unei scări cu 3 trepte, placate cu marmură albă şi prevăzute cu balustrada din lemn.
Ferestrele de la camere sunt mari, tocaria este din lemn lăcuit şi la fiecare pervaz sunt jardiniere cu flori divers colorate: petunii sau muscate curgătoare.
Arată ca o pensiune de la munte, fără etaj, este o casă veselă şi primitoare.
Cred că voi petrece aici câteva zile de vis!
Îi mulţumesc în gând lui Doru că s-a gândit la mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu